luni, 26 iulie 2010

De dragul tău, de dorul tău... - scris de Elena Toma

Când zbuciumul vieţii mă doboară, încerc să adorm, să-mi liniştesc sufletul neînţeles. Cum închid ochii, imaginea căsuţei în care am crescut, în primii ani ai copilăriei, îmi apare în vis, ca o mângâiere. Căsuţa bunicii mele, Alexandra, rămasă, singură, ca şi mine, sub amurgul învăpăiat al vieţii, brăzdat de zborul înalt şi cântecul stins al păsărilor. Mirosul florilor din pragul casei, culorile vii ale tufelor de trandafiri, bujori, narcisele, zambilele mele atât de dragi îmi alină somnul. Amintirea încă vie a patului cu saltea de paie acoperit cu pătură ţesută de bunica, fereastra încadrată de pânza înflorată cusută de mătuşa Uca, prin care soarele îşi strecura lumina, trezindu-mă, în zori, în mirosul proaspăt de măr şi reavănul pământului.
Ce dor îmi este, ce dor !
Dor de căldura sobei, de răceala podelei acoperită cu lut, sub tălpile goale, dimineaţa, coborând din patul plin de perne umplute cu fulgi de gâscă. Oala de lut, în care bunica îmi lăsa mâncarea, înainte de a pleca la treburile câmpului.
Îmi aşezam strachina pe măsuţa de lemn, şi mă înfruptam din boţul de mămăligă rece, brânză, ouă, roşii din grădină, grăbită să ies în curtea plină de păsări şi animale, atât de dragi, care mă aşteptau, gălăgioase, să le dau hrană, apă. Departe de vicisitudinile vieţii, trăiam ocrotită de iubirea bunicii mele, cea mai frumoasă femeie din sat. Rămasă văduvă, cu nouă copii, a mai găsit răbdarea să-mi mângâie obrajii scăldaţi în lacrimi, de dorul părinţilor, care, parcă, mă uitaseră în braţele ei. Îi simt şi azi mâna aspră, pe spatele încordat de plâns, încercând să mă liniştească, şi nu se lăsa până când adormeam copleşită de blândeţea ei. Bunica mea dragă, iubita mea cu ochii albaştri. De la tine am învăţat să-mi trăiesc însigurarea. Şi cât îmi erai de dragă, seară, în jurul mesei, când din aceeaşi strachină de lut, îmi ofereai bucata ta, încurajându-mă să mănânc, să cresc mare şi frumoasă.
Ce dor îmi este de sărbătorile la care participam alături de tinerii din sat. Mă primeneai şi pe mine, urcam în căruţă şi plecam la târg, să cumpărăm oale, străchini şi linguri de lemn. Să ai ce împărţi, de sfinte sărbători. Nu aveai bani, dar tot îmi cumpărai şi mie o turtă dulce şi mă lăsai la căluşeii roată, în chiotele copiilor veniţi la târg.
Unde sunt vechile tradiţii româneşti de altă dată ? Să mai pot asculta cântând taraful, să văd dansul tinerilor în căutarea miresei. Să mă prind şi eu în hora mare, îmbătată de farmecul viu al culorilor din frumuseţea pământului. Au trecut, toate, ca un vis. Bunica mea, de tine... tare-mi este dor. De ochii tăi, de inima ta. Pradă durerii, minciunii, trădării, într-o lume de cioburi, tu, unica mea amintire de care îmi este atâta dor.


luni, 19 iulie 2010

Şerban Georgescu... În amintirea ta - scris de Elena Toma





Într-o zi, primesc telefon de la Şerban Georgescu. Dorea să vină la Piteşti, să-mi prezinte noua lui iubită. Credea că, în sfârşit, găsise vocea, chipul de care avea nevoie, pentru a-şi lansa o nouă compoziţie la festivalul de la Mamaia. Era bucuros, încântat, grăbit să-mi vorbească despre noile proiecte care vizau şi implicarea mea. Ce putea fi mai frumos ? Lângă un Şerban îndrăgostit, viaţa însemna muzică, speranţă, viitor al concursurilor, etc. Era îndrăgostit. Însetat... să iubească, înfometat... să aibă un alt glas, care să aduca nemurirea compoziţiilor lui. Şi asta i-a redat zborul. În ziua aceea, ca de obicei, l-am cazat la hotel Muntenia. Parcă a fost ieri. Mi-a prezentat o tânăra, iubita şi viitoarea lui soţie. Entuziasmaţi, discutam despre lecţiile de canto, pregătirea artistică, Şerban alegând s-o pregătesc eu, ştiind rezultatele elevilor clasei mele de canto. Eram în al 9-lea cer. Mereu, mi-am spus să nu mă las încântată de înălţime, dar... îmi doream, la fel de mult, să particip şi la Mamaia pentru tineret, nu numai la Mamaia pentru copii. Urma să plec la Bucureşti şi să lucrăm acasă la Şerban. Era un nou început, pentru toţi trei. Din păcate, alt început năştea la orizont poezia mea, lacrima, şi acest videoclip.

Am fost felicitată de d-na Eniko Georgescu, pentru realizarea acestui videoclip, in 2007, invitată să ofere premiul Şerban Georgescu, la festivalul Curierul Zilei din Piteşti. Nu am avut puterea s-o întălnesc. Am ales să rămân în umbra evenimentelor, copleşită de amintiri, destăinuiri ale lui Şerban.

În amintirea ta
ai învins depărtările veşmântate în vremea cu lucruri răsfrânte spre noi
sub lespedea arsă de albul timpului omul jucăuş
cu umerii pregătiţi să sprijine cântecul
cum portativul sprijină sunetul atins de glasul încercănat în cheia sol
ai rămas la mijlocul timpului în dansul rotund cât arena inimii tale
prinsă în imnul pieirii într-un registru mai puţin sonor
tu ai deschisă uşa spre lumea surprinsă de inocenţă
făcând din zeci de glasuri podoabe din forme sunete culori adevărată menire
s-a închis poarta lumii lângă zâmbetul tău
după spectacol mâine lumea va începe din alţi sori
ne va fi dor de tine peste sunetul viorii ce umple uneori mistic
noaptea căzută peste anotimpurile din noi
numele tău va rămâne scris pe peretele abisului întunecat de-a binelea


Flori şi lumină, prietenului meu Şerban Georgescu.
- Va urma -

vineri, 16 iulie 2010

Îmi vreau mările înapoi - scris de Elena Toma

Eram între două lumi, înspăimântată ! Moartea Mădălinei Manole mă şocase cumplit. Nu-i înţelegeam gestul. Nici acum, nu cred că s-a sinucis. Am trăit experienţe asemănătoare, în ce priveşte a locui cu soacra şi soţul, sub acelaşi acoperiş se întâmplă inimaginabilul. Dintr-o dată, tot ce nu mi-am putut aminti, ani la rând, m-a năpădit pur şi simplu. Curgeau imagini, cuvinte, o întreagă harababură. Gânduri, melodii, viaţa toată, parcă, se scurgea prin inima mea, adevărat bazar al întâmplărilor. Singură, în spatele gratiilor de la fereastră, prizonieră a propriei mele existenţe, simţeam că mă sufoc. Amintirea vie a Mădălinei, ultimele discuţii pe care le-am avut cu Şerban Georgescu mă cutremurau. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva, să mă ţină lucidă, să nu o iau razna. Eram prinsă între două lumi. Trei.
Câte o lume, pentru fiecare femeie ascunsă de entitatea mea.
Admirabil gestul colegului tudor65 căruia îi dedic această pagină, în semn de recunoştinţă pentru amabilitatea de a fi lângă mine, virtual.
tudor65, mulţumesc. Mi-ai fost de real ajutor. Mare parte a multor amintiri au revenit, în clipele în care, disperată, te rugam să stai cu mine, să nu mă laşi singură. Memoria mea îşi renăştea prelungirile. Pluteam pe mările lumii albastre. Lumea apelor mi-a ascultat cântecele.

Îmi vreau mările înapoi
Să mă trezesc pe noi începuturi căzută din claustrofobia nocturnă din marginea vieţii.
Să simt iar nisipul cald pe malul mărilor verzi-alb-astre
Să-mi liniştesc sufletul în pasul de dans ca o reverenţă
Îmi vreau mările înapoi
Să pot stinge lumea de lacrimi ascunsă sub gânduri
Să dansez prin sălile de dans ale dorinţelor


Ada Bojana 1981 - Marea Adriatică

Bat Yam 1988 - Marea Mediterană

Bosfor 1990

Marea Neagră - 1970

Izmir 1990 - Marea Mediterană

Istanbul 1990 - Marea Marmara


Kusadasi 1990 - Marea Mediterană

Tel Aviv 1989 - Marea Mediterană

Insula Ada 1981 - Marea Adriatică