duminică, 14 februarie 2010

"Răzvan Mateescu, La pian se cântă încălţat !" :)


Zilele acestea, răspunzând unor mesaje pe Facebook, întâlnesc doi ochi albaştri strălucind pe un oval încadrat de o barbă grizonată. Nostalgici, deasupra mustaţii care marca un zâmbet incert, mă fixau de parcă mă ştiau de când lumea şi eu uitasem de ei. Din fotografie, mă privea, galeş, un bărbat cu numele Răzvan Mateescu. Numele îmi părea cunoscut, dar chipul acela… nici în ruptul capului nu reuşea să-mi trezească vreo amintire. Gândul m-a dus la comandantul de aeronavă Răzvan Mateescu, pe care nu reuşisem să-l întâlnesc, în vremea când, în Germania fiind, rezervasem, prin internet, un loc la o companie de zbor, la drumul de întoarcere în România.

- Te pomeneşti că am dat de domnul comandant. Uite, domnule, ce mică-i lumea, hm ! Dar, dacă nu o fi el ? Mai bine să întreb, să nu comit vreo gafă, îmi spun, mirată că acest Răzvan trece pe le lângă mine, în lumea virtuală, şi nici măcar nu mă salută. Curajoasă, cum mă ştiu, îi trimit un mesaj :


Elena Toma 12 februarie la 23:38
Răzvan .... tu eşti acel Răzvan la care mă gândesc eu de câteva zile ? Nu reuşesc să-mi amintesc, de unde şi dacă te ştiu. Să nu fac vreo confuzie. Ajută-mă !
Răspunsul nu a întârziat să sosească.

Mateescu Răzvan 13 februarie la 10:23
"Întâlnire cu doamna Elena Toma
Într-o seară de toamnă, caldă şi uscată, cu un iz inexplicabil de primăvară, prin 1999, mă aflam în crama Hanului Manuc, trimis de redactorul-şef de la o revistă bucureşteană. Trebuia să scriu un reportaj despre întâlnirile literar-artistice, care aveau loc aici, sub patronajul doamnei Elena Toma. De cum am păşit în vechea locantă, fieful de altădată al crailor de curte veche, m-a izbit o atmosferă îmbietoare de petrecere şi bunădispoziţie, legănată de romanţe vechi româneşti. Era sfânta zi de sărbătoare 8 septembrie, ziua de naştere a Fecioarei Maria. Aerul de lângă nasul meu de ziarist mirosea teribil a castraveţi proaspeţi, tăiaţi felii-felii, a mititei şi a veselie. Vinul gâlgâia în pahare, fierbine, tare şi roşu ca obrazul de fecioară fugită prima dată de acasă. M-a luat ameţeala şi n-am mai apucat să notez nimic. Totul mi s-a întipărit în memorie. Am făcut cunoştinţă cu doamna Toma, mi-a povestit viaţa ei. Roman! Film!
Am făcut poze, am cântat şi m-am bucurat de fiecare moment. Atunci am cunoscut mulţi oameni minunaţi şi, cu câţiva dintre ei, am rămas încă prieten. Când mi-am mai revenit, mi-am adus aminte că terminasem Şcoala Populară de Artă, la canto clasic, chitară şi pian. I-am mărturisit şi Elenei Toma.

-Negreşit să vii într-o zi la mine, să cântăm, da? Te aştept, mi-ar face o deosebită plăcere!, mi-a spus.
Am plecat acasă beat. În creier, în vene, în piele, îmi cântau romanţe de-o seamă cu vinul pe care îl băusem şi care mă învinsese. A doua zi am scris reportajul şi a treia zi a apărut. Am sunat-o pe doamna Toma ca s-o anunţ. S-a bucurat foarte mult şi m-a invitat acasă la ea, ca să cântăm, aşa cum stabilisem în seara aceea de neuitat. Doamna profesoară s-a aşezat la pian şi am făcut împreună câteva vocalize. Apoi, eu am început să cânt o romanţă de Ionel Fernic. Am repetat de câteva ori piesa, dar eram emoţionat şi nu prea îmi ieşea. Mă simţeam şi un pic straniu, eram într-un bloc vechi de locuinţe şi îmi închipuiam că vecinii vor auzi, şi, că la un moment dat, vor începe să bată în ţevile de la calorifer. Aşa că eram cam crispat.
-Pune mai mult suflet, Răzvane, mai multă trăire!, mă îndemna doamna Toma.
Eu... Nimic! Nu-mi ieşea! Falsam pe alocuri şi parcă nu aveam aer în piept. M-am supărat grozav, dar nu mai ştiam ce să fac! „Eşti un dobitoc! De când n-ai mai exersat?, mă certam, ruşinat.
Apoi a început să cânte dânsa. Un acord amplu de pian, vocea puternică, şi totuşi dulce, ca o chemare de catifea. Dar, la fel ca şi în cazul meu, ceva nu... mergea. Vedeam pe faţa ei că se întâmplă un lucru ciudat. „Ce să fie oare?, mă întrebam temător, gândindu-mă dacă nu cumva am făcut vreo gafă. În scurt timp, însă, m-a luminat chiar doamna profesoară:
- Răzvane, când te aşezi la pian, trebuie să ai o oarecare ţinută, să-l respecţi, chiar dacă eşti la tine acasă! Iar eu sunt încălţată cu papuci ! Vaaai de mine! Cum îmi închipuiam că voi putea să cânt aşa? Aşteaptă-mă! Să-mi pun pantofii!, mi-a zis, râzând.
Abia după ce s-a întors şi a început să cânte, exemplar, mi-am dat seama că-mi lipsea şi mie ceva! Sacoul! Îl lăsasem la cuier. „Să vezi că din cauza asta n-am putut să mă desfăşor!” Corect! Aţi văzut dumneavoastră tenori sau baritoni cântând pe scenă în cămaşă sau în tricou? Eu nu! Am zbughit-o pe hol, m-am îmbrăcat, frumos şi...minune: vocea mea, odată a înflorit ca un salcâm şi s-a aranjat molcom şi dulce, ca vinul într-o cupă de cristal... Am cântat atunci vreo 4 ore încontinuu şi vă asigur că nimeni, niciun vecin n-a ciocănit în vreo ţeavă. "
..............................

Ce pot spune ? Nebănuite sunt căile Domnului !

6 comentarii:

  1. stai sa-ti vad pantofii ,DOMNISOARA , care stii numele meu secret ,,stai sa-ti vad calcaiele, ai bataturi din neobosita-ti preumblare alba si suspin ,dar , esti tot din tara care nu-si iubeste tara , unde omul s-a hranit cu doine ,cu jale , si iluzii si mandrii de -o clipa , unde lumea nu te asculta ,doar te fura !

    RăspundețiȘtergere
  2. de ce nu si un concurs pentru mister xxl ?

    RăspundețiȘtergere
  3. :)))))
    Ce inseamna sa ai acel respect de sine si respectul pentru arta.
    Superb :)

    Cu respect,
    Camelia Bayer

    RăspundețiȘtergere
  4. @Anonim 1 ...
    nu stiu, bre, numele tau secret. Sopteste/mi/l la ureche, cumva :)) Mor de curiozitate, ca bine le mai impletisi, aici, in tara in care doar se fura. Mi/a placut, pe bune... si nu ma lasa sa astept.

    RăspundețiȘtergere
  5. @Anonim 2
    Corecta intrebarea. Daca doresc barbatii sa ajunga Mister XXL, de ce nu ? Eu am organizat o prima editie, prin 2004, in Pitesti. Exista un Mister XXL, astept inscrieri, voi face anuntul, ca in luna mai sa avem parte de adevarati oameni exceptionali... Miss & Mister XXL.. si nu numai :)

    RăspundețiȘtergere
  6. @Camelia...
    Harul Domnului trebuie respectat. Muzica a fost suportul nefericirii mele, unicul prieten devarat. Nu m/a tradat ca a vrut, m/a insotit pretutindeni, numai neputinta mea cauzata de accidentul suferit in Israel ma tine inca departe de puterea de a o mai profesa. Asa se explica si faptul ca, nemaiputand canta, scolesc tinere talente. Dar... orice rau e spre bine :)

    RăspundețiȘtergere

NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.