vineri, 30 martie 2018

Dă-te-așa ! Sunt VIP ! :)

Scofâlcită, abia repusă pe picioare, îmbrăcată, simplu, modest, trăgând după mine un cărucior negru cu buline albe, mersei prin jurul pieții din cartier. ”Să fac olecuță de mișcare. Soare, primăvară, să mă bucur de liniște” îmi zisei. Privindu-mă, nu dădeai o lețcaie pentru mine, atât de dărâmată arătam. :) Aveam vreo 30 de lei rătăciți prin buzunar. Gândeam să cumpăr, cât să pot duce, ușurel, să nu mă-ndoi :) După isprava din iarnă, cu răceala care m-a doborât, nu prea am voie să fac efort.
Luai una, alta. Cu cinci lei rămași în buzunar, pâș, pâș, cum îmi este mersul, mai mare sclifoseală, sprijinit în baston, reminiscență a unei intervenții ortopedice, iată-mă ajunsă lângă nea Oneață, ( O”Hneață, cum îmi place să-l răsfăț ),țăran gospodar a cărui clientă sunt de ani buni. Roșind, zic să-i fac și eu vânzare omului, dacă tot îmi ieșise-n cale precum pisica neagră.
- Vecinică, apăruși, bre ? Crezui că trecuși la cele sfinte, plecași în zări mai bune, de nu te mai văzui p-aci.
- Eeee, nea O”Hneață ! Și matale, acuș. Am trecut greu iarna asta. Prin spital, răcită bocnă. Scuipă-ți în sân, să n-ai gura aurită, bre. Mai vreau să trăiesc.
Alesei, zâmbind, o legătură de ceapă verde, una de ridichii roșii, proaspete, și cam atât. Ochii-mi luceau privind o pungă cu ouă, dar neavând bani decât pe card, drumul lung până la un bancomat, oftai, promițând că revin să cumpăr și ouă. Nonșalant, nea O”Hneață, știindu-mă om serios, îmi dădu punga cu ouă, urmând să-i aduc banii când mai trec prin zonă. Nu era prima oară când făcea asemenea gest. Nu sunt genul care dezamăgește. Dimpotrivă. Răsplătesc înzecit.
Un bărbat din apropiere, asistând la un fragment din dialogul nostru, văzându-mă aplecată asupra căruciorului, gârbovită, vai de viața mea, mă abordă, milos:
- Doriți o pâine, pomană ? spuse, întinzănd spre mine o pâine albă, feliată.
- Nu pot să vă refuz ! Bogdaproste, răspund, sfioasă, uimită, luând pâinea, privind, lung, adânc, ochii bărbatului care, mulțumind, se-ndepărtă, zâmbind.
Nea Oneață rămase interzis. Eu, la fel. Arăt atât de jalnic, mai jalnic decât oricare amărât din piață, căruia să-i dea pâinea pomană , îmi spun, zâmbind. Întâmplarea mi-a amintit altă tristețe. Într-o fițuică locală manageriată de o gașcă pesedistă, în urmă cu ani, eu și scriitorul Marin Ioniță eram încadrați la ”VIP_urile de marcă, dar cel mai prost îmbrăcate din județ” :)
Ha, ha, ha... Dă-te-așa, sunt VIP !
Elena Toma 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.